09 sept. Orice formă de traumă conduce la strategii proprii de supraviețuire (apărare)

Să supraviețuiești unor situații și pericole dificile din punct de vedere material este oricum altceva decât să supraviețuiești unei experiențe traumatizante. Supraviețuirea în urma unei traume îl pune pe om în fața sarcinii de a prelucra psihic o experiență care l-a confruntat cu frica de moarte și cu neputința lui de a-și proteja viața. Orice formă de traumă conduce la strategii propii de supraviețuire. Posibilitățile pe care le au oamenii traumatizați de a realiza și menține clivajul lor psihic:

• Să refuleze faptul că a avut loc o experiență traumatizantă.
• Să nege că au trăit așa ceva.
• Să pretindă că totul este în ordine. Totul e perfect! N-am nicio problemă!
• Să considere că nu ei au probleme, ci alții. Eu sunt ok! Problema sunt ceilalți!
• Să facă referire la faptul că nu-și mai amintesc nimic și că le lipsesc imaginile vizuale.
• Să nu vorbescă despre ce s-a întâmplat.
• Să nu încerece să-și amintească.
• Să evite tot ce ar putea retrezi amintiri neplăcute.
• Să caute tot timpul să-și distragă atenția când se ivesc sentimente neplăcute.
• Să-și distragă atenția de la propria persoană și să se ocupe mai mult de alții decât de sine.
• Să ignore simptomele și să nu le recunoască sau accepte ca urmări ale traumei.
• Să se amestece nepermis de mult în viața altor oameni, pentru a se proteja pe sine.
• Să nu considere simptomele un semnal de alarmă, ci problema propriu-zisă.
• Să vrea să înlăture rapid simptomele.
• Să reacționeze agresiv la cei care rostesc adevăruri și le amintesc de traumă sau aduc vorba despre ea.
• Să caute compensații externe pentru lipsa posibilității de a resimți din interior fericire și bucurie (prin nevoia adictivă de admirație și apreciere, prin sex, droguri sau alcool).
• În cazul în care trauma nu poate fi negată în totalitate, să bagatelizeze urmările ei. Nu a fost atât de grav!  Am trecut și peste asta!
• Să se ascundă în spatele unor roluri sociale.
• Să inventeze tot timpul noi strategii de supraviețuire.
• Să vorbească abstract și vag.
• Să considere plauzibile niște legături lipsite de orice logică.
• Să anuleze orice logică în gândirea proprie și, pe cât posibil, și în gândirea altora.
• La nevoie, să mintă, să înșele și să inducă în eroare.
• Să se refugieze în sferele mai înalte ale așa-zisei spiritualități.

Strategiile de supraviețuire în urma traumei încătușează psihicul. Acestuia nu i se îngăduie să perceapă, să simtă, și să gândească în măsura în care ar fi, de fapt, capabil. În schimb, operează mecanisme de control, care deconectează funcțiile psihice cât mai timpuriu cu putință, de îndată ce se întrevede un risc de a intra în contact cu o experiență traumatizantă. Părțile supraviețuitoare nu consideră clivajul psihic o problemă spre deosebire de un terapeut specializat în traumatologie, care vede limpede cum îi dăunează clientului strategiile sale de supraviețuire. Părțile supraviețuitoare continuă să considere-ca în situația traumatică inițială – că tocmai clivajul psihic, reducerea și abandonarea raportării la realitate constituie soluția.

Chiar dacă strategiile de supraviețuire au fost neapărat necesare în situația traumatică propriu-zisă, pentru a asigura supraviețuirea, ele sunt întotdeauna disfuncționale pe termen lung și produc mai multe daune decât foloase pentru organismul persoanei în cauză și pentru mediul ei social. Ele cauzează eforturi inutile, duc la supracolicitare și produc mult stres. Ele cresc chiar posibilitatea unor noi experiențe traumatice, pentru că o împiedică pe persoana în cauză să-și utilizeze capacitățile psihice în deplina lor amploare, pentru a servi la un contact adecvat cu realitatea. Fiindcă în situații de anxietate nu se mai simt pe sine și nu mai pot percepe emoțiile altor oameni, persoanele traumatizate sunt mai înclinate sa-și dăuneze sieși, dar și altora. Un cerc vicios de stres-traumă-stres-traumă este inițiat, care apoi se perpetuează singur.

Țelurile și argumentațiile părților supraviețuitoare sunt de obicei unidimensionale, ele vorbesc întruna și divaghează, fiindcă atât timp cât vorbesc nu simt nimic. Ele judecă și fac morală, ele nu fac distincție între realitatea din afara conștiinței și cea creată de conștiință. Ele își consideră propriile lumi imaginare drept realitatea propriu-zisă și cred în ele nestrămutat. Strategiile de supraviețuire reprezintă cel mai important obstacol în terapie. Fie îl împiedică pe omul traumatizat să înțeleagă cauzele problemelor sale și să apeleze la un ajutor psihoterapeutic adecvat. Fie sabotează, în cadrul unei psihoterapii în desfășurare, toate eforturile de a facilita integrarea experiențelor de viață traumatice ale pacientului. Strategiile de supraviețuire devin și mai defensive atunci când apare posibilitatea de a procesa terapeutic experiența traumatică.

Strategiile de supraviețuire au ca efect faptul că persoana în cauză își dăunează enorm pe termen lung sau că, mai devreme sau mai târziu, se întâmplă exact acel lucru de care s-a temut ea cel mai mult și de care a încercat să fugă cu toate mijloacele, apar sentimentele de neputință și neajutorare. Un efect al strategiilor de supraviețuire este că se poate întâmpla, în cele din urmă, exact ceea ce urma să fie preîntâmpinat prin reacția inițială de urgență în caz de traumă-adică se poate ajunge la vătămarea gravă sau chiar moartea acestei persoane.(Franz Ruppert)