Sentimente traumatice moștenite

Din pricina contactului inconștient cu conținuturile traumatice clivate și cu energiile traumatice covârșitoare ale părinților săi, copilul nu poate distinge între propriile sentimente și cele care nu-i aparțin lui, ci părinților săi. Ca atare, trauma simbiotică este întotdeauna asociată cu un haos interior, emoțional.

Din moment ce sentimentele sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea identității unui om, acest copil nu mai înțelege cine este el. Odată cu sentimentele traumatice ale mamei, copilul preia, în esență, identitatea ei, care se suprapune peste identitatea lui și blochează dezvoltarea acestuia.

Atașamentul dintre mamă și copil devine astfel o relație complicată simbiotic. La fel ca personalitatea mamei, și personalitatea copilului este clivată în diverse părți, care se unesc cu părțile corespunzătoare ale mamei. Atunci, atașamentul mamă-copil nu este unul simplu, ca în cazul atașamentului securizant, ci este deșirat în diverse tipare de interacțiune, în funcție de tipul traumei materne.

În asemenea relații complicate simbiotic nu este clar pe unde trece frontiera psihică dintre mamă și copil. Copilul devine, în numeroase părți ale personalității sale, o copie a mamei sale traumatizate. O desprindere din atașamentul simbiotic cu mama sa, adecvată vârstei, devine astfel dificilă, dacă nu chiar imposibilă.

Următorul exemplu descrie foarte bine ce înseamnă să fii captiv în sentimentele traumatice preluate de la mamă și să nu știi, de fapt, despre ce este vorba.

“Am un puternic sentiment interior, pe care nu-l pot descrie și care este însoțit de tensiuni foarte mari, o sfâșiere interioară, neputință, disperare, senzația de a mă afla într-un impas și tristețe, Nu mă simt capabilă să recunosc despre ce este vorba, de fapt, și ce pot face. Simt nevoia acută de a schimba ceva, dar nu știu cum. Mă simt neajutorată, dezorientată, instabilă, suprasolicitată și istovită. De ieri plâng foarte des și azi-noapte am visat că niște oameni voiau să mă omoare. Trebuie să fiu încontinuu și în mod activ pe fază, ca să-mi protejez și apăr viața. Și în tot acest timp eram singură. Nu am pe nimeni cu care să stau de vorbă și care să-mi înțeleagă necazul. Ce-mi sporește disperarea este sentimentul că nu ma pot face înțeleasă cu adevărat nimănui. Deși plânsetele și marea disperare s-au mai domolit între timp, rămâne acestă harababură emoțională. Incapacitatea de a recunoaște ce este adevărat, despre ce este vorba, ce pot face, incapacitatea de a mă ajuta singură și a mă elibera, neclaritate, neputință, impas, disperare. Mi-e greu să suport acestă stare. Să știu că trebuie neapărat să se întâmple ceva și, în același timp, să-mi simt propria neputință și incapacitate. Există în mine o tensiune insuportabilă între, trebuie să fac ceva și nu pot face nimic și, dacă fac ceva, situația se înrăutățește și mai mult!”

Citeste si   În ce moment începe viața mea?


Share