A repeta traumele de atașament

În relația de cuplu, anticiparea anumitor dialoguri va provoca apariția bruscă a unei frici intense și a simptomelor fizice de anxietate deranjante. Pentru unii, simplul fapt de a se gândi să-și exprime sentimentele sau dezaprobarea unui comportament îi face să se teamă de reacțiile partenerului, ajungând să le fie frică, complet pasivi și deprimați sau să explodeze prin agitație. Pentru alții, perceperea așteptărilor partenerului la adresa lor îi face să fie copleșiți de mânie și raspunsul reflex este atunci de a reprima în tăcere sau de a striga sus și tare, „lasă-ma în pace!” Să nu uităm totuși că în spatele furiei, exprimate sau nu, se află mereu frica de respingere, de părăsire sau de intruziunea intimă și în orice caz, frica supremă de a fi atins în integritatea sa.

Strategiile de apărare din aceste momente constrângătoare emoțional vor da loc unor senzații și comportamente intempestive diverse: ritm cardiac și respirație accelerată, mâini umede, nerăbdare, atacuri vehemente, cuvinte negândite, agresivitate, violență, retragere, prăbușire, amorțeală, fugă, dependențe, etc. Totul este utilizat pentru a limita suferința momentană. Aceste reacții netemperate, care îl surprind și îl deconectează adesea pe partenerul erotic, exprimă clar, prin excesul lor, perturbarea căreia i-a căzut pradă persoana care le trăiește.

Această persoană, prin pierderea controlului și tensiune sa internă vie, evocă inconștient fricile și tulburările trăite în frageda copilărie și acționează cu vehemență. Nu-și înțelege ea însăși reacțiile excesive incontrolabile, pe urmă nu-i mai rămâne decat rușinea. Acestea sunt principiul și consecința directă a traumelor de atașament: o situație relațională de intimitate la vârsta adultă provoacă declanșarea automată a unor reacții somatice și a unor gânduri construite și codate în memoria copilăriei. Istoria se repetă printr-o suferință insuportabilă, care ne împinge să reacționăm pentru a ne proteja, sistemul nervos simpatic se ambalează și seamănă panică.

Citeste si   Moralitatea și corpul

Neuroștiințele oferă o explicație, în cursul unor evenimente intime stresante între părinte și copil, apoi între partenerii erotici, corpul produce doi hormoni: epinefrina (sau adrenalină ) în sânge și norepinefrina în creier. Această cantitate bruscă de hormoni stimulează amigdala, pentru a fi administrată emoția puternică a momentului printr-un răspuns de atac sau de fugă. Amigdala timite, de asemenea, semnale unor anumite părți din creier, responsabile cu construirea unei amintiri a situației în curs de desfășurare. Deoarece a existat sentimentul unui pericol, amintirea astfel creată rămâne întipărită ferm în creier, evenimentul declanșator, ca și răspunsul, pentru ai permite persoanei să reacționeze când o situație similară se va produce în viitor.

Acestea fiind spuse, când situația a fost foarte stresantă și emoția trăită n-a fost total calmată, amintirea care a fost trăită devine intruzivă și paralizantă, evenimentul este atunci traumatizant. Amintirea emoțională a acestui eveniment, evocat în viitoarele dialoguri de cuplu, nu va fi de ajutor și persoana va trăi aceleași simptome și va repeta aceleași reacții. O expresie de pe fața partenerului, un cuvânt, o intonație, o mișcare, o remarcă etc. vor putea provoca stresul, frica și amintirea traumatizantă asociate evenimentului inițial. Din nou, ca și în trecut, sistemul nervos simpatic se hiperactivează și provoacă aceleași simptome fizice și psihice, de fiecare dată, amintirea traumatizantă este consolidată și se impune până la urmă ca răspuns automat, pe care persoana nu-l poate evita.

Aceste certuri conjugale de suprafață ascund conflicte de atașament profunde și nerezolvate. Ele se soldează întotdeauna cu reîntoarcerea la mânie, la disperare și la o imensă tristețe. Această combinație explozivă de probleme de atașament nerezolvate și de conflicte în viața de zi cu zi a cuplului este extrem de dureroasă pentru parteneri, prin faptul că mărește riscurile de interpretări false ale comportamentelor.

Citeste si   Percepțiile și credințele copilului din noi

Partenerii care suferă de traume de atașament se simt deconectați, neputincioși în fața gravității conflictelor care se eternizează și incapabili să facă să înflorească ce-i mai bun în ei. Le vine foarte greu să părăsească cu adevărat, în ciuda suferințelor repetate. La fel ca în trecutul copilăriei lor tulburi, istoria se repetă și ființa care trebuie să îi securizeze în viața de zi cu zi este de fapt cea care îi alarmează. Durerile precoce sunt readuse la viață și la apogeu, îi traumatizează din nou.



Share