22 oct. Percepțiile și credințele copilului din noi
Percepțiile și credințele care se formează în copilărie ne pot bloca creșterea și dezvoltarea emoțională, psihologică, afectivă. Împreună cu noi cresc și blocajele noastre, căci ele nu rămân în forma în care au fost create, ci capătă noi valențe cu trecerea timpului. Și chiar dacă nu le mai recunoaștem, pentru că s-au schimbat, ele pot exista în memoria ascunsă a trăirilor noastre.
De exemplu, situația în care părinții sunt obosiți sau împovărați de grijile existențiale și nu acordă suficientă atenție copilului. Acesta poate percepe că nu este dorit, că este insignifiant în raport cu ceilalți. În urma acestei percepții își poate forma credința că este lipsit de valoare și că prezența lui nu contează. Această credință și percepție o poate transfera în viața lui de adult. Astfel, poate interpreta că nu este sunat de un prieten pentru că nu este dorit, că prezența lui nu conteză, că alți prieteni sunt mai importanți pentru prietenul lui decât el. Nu face nimic pentru a-și rezolva nevoia lui de a intra în contact, de a comunica cu prietenul său și de a afla motivul real pentru care nu este sunat. În acest fel, nu face decât să-și întărească credința interioară. Astfel, percepția de copil se extinde asupra vieții de adult.
Formarea percepțiilor este un proces complex și angrenează întreaga personalitate a copilului. Și vorbim despre copil pentru că odată format tiparul perceptiv el tinde să se extindă în viața de adult. Percepțiile se formează în urma experiențelor personale, în contactul cu mediul, în urma influențelor parentale și sociale. Prin intermediul lor realitatea nu ajunge la noi exact așa cum este ea, ci filtrată de propria gândire, subiectivitate, credințe și valori.
Într-un anumit moment al evoluției noastre intrăm într-un cerc vicios în care percepția ne influențează experiența de viață, care la rândul ei influențează comportamentul nostru. Apoi, ciclul se reia în sensul invers, în care comportamentul întărește experiența, iar aceasta percepția. Este vorba de multe ori despre acele momente în care spui altora sau ție însuți: “vezi, am avut dreptate”!
Modul în care percepem realitatea pune bazele concepției noastre despre viață și stabilește raporturile noastre cu lumea. Atunci când percepțiile noastre se bazează pe informații incomplete și când emoțiile trăite în trecut fac punte peste timp cu realitatea prezentă, omul intră direct, spontan într-o realitate unghiulară. Tindem astfel să vedem realitatea dintr-un singur unghi, cu ochelari de cal, limitată la o perspectivă prestabilită cumva în copilărie. Ex: Cineva în căutare de muncă poate interpreta că nu aplică pentru un post văzut în ziar din convingerea că în genul acesta de posturi se intră doar cu relații. Pierde astfel din start oportunitatea de a se angaja.
O tânără se poate să nu aibă curajul de a se angaja într-o relație pe motiv că “toți bărbații sunt porci”. Generalizează o situație sau situații trăite de cei apropiați și fie nu încearcă să aibă propria experiență, fie dacă încearcă va conduce lucrurile spre deznodământul în care crede, pentru a-și valida credințele și a se valida pe sine. Toate aceste percepții își au bazele în copilărie, în modul în care percepeau realitatea cei din mediul în care am crescut și în modul în care a înțeles realitatea de atunci mintea noastră de copil. Deși aparent legătura dintre copilul de atunci și adultul de acum a dispărut, ea există într-o formă ascunsă, cu haine noi. Și doar o analiză atentă o poate dezvălui. Aceste percepții distorsionate ale realității ne împiedică dezvoltarea.