Trauma inițială

E imposibil să ne sustragem, toți suntem bombardați de șocurile, mai mici sau mai mari, la care ne supun vicisitudinile vieții. Veselă, surprinzătoare, uimitoare, existența noastră poate fi totodată dureroasă, grea, chinuitoare. Suferințele lasă în noi urme și răni, mai mult sau mai puțin bine cicatrizate, în jurul cărora ne construim ca persoane, cel mai adesea în mod inconștient. Travaliul asupra memoriei corpului vizează tocmai aceste răni. Pentru că ele constituie tot atâtea “noduri”, “obstacole” și” blocaje” care ne stăvilesc energia împiedicând-o să circule liber.

An după an, am înțeles că trupul nostru înregistrează în mod sistematic tot ceea ce produce suferință și că el păstrează această amintire în memoria lui, fie și pentru a încerca să se protejeze astfel de o viitoare agresiune. Corpul poartă în interior impactul suferințelor și al tuturor crispărilor provocate de ele. În cel mai bun caz, impactul va fi unul discret și se va integra fără prea multe perturbări în evoluția noastră. Uneori însă, când impactul este prea puternic, rana prea profundă și durerea provocată de ea rămâne nealinată, ecoul devine din ce în ce mai dureros și crește odată cu individul care îl poartă în interiorul ființei sale. Și el tot crește, până când devine insuportabil, inacceptabil și uneori mortal.

Fiecare dintre noi are o rană mai adâncă decât celelalte, un impact major în jurul căruia se construiește ființa și în jurul căruia organismul se dezvoltă. Este suferința inițială, durerea originară, cea dintâi traumă căreia nu am știut să-i facem față sau pe care n-am știut cum să o suportăm, adică acea mică piatră care va crește până ce va deveni ghiulea…

Citeste si   Abuzatorii sexuali. Trădarea supremă

Am învățat să merg înapoi în timp pe firul suferințelor, durere după durere, accident după accident, despărțire după despărțire, până la trauma inițială, îngropată în memoria unui corp. Și, odată trauma inițială identificată, să-l ajut pe cel care suferă să o transforme, astfel încât aceasta să nu mai rezoneze atât de dureros în viața lui.

Trauma inițială trebuie căutată, cel mai adesea, în cele nouă luni ale vieții fetale și primul an de viață. În perioada în care corpul este cel care guvernează totul și când totul înseamnă doar senzații, fără cuvinte și fără explicații. Când ființa umană este doar un organism foarte complex, ocupat pe de-a-ntregul cu propria sa dezvoltare. Când fiecare informație primită este tratată în scopul supraviețuirii și al creșterii. În mometul acela, dacă fătul sau bebelușul foarte mic primește o informație, o senzație pe care nu știe să o prelucreze, cu care nu știe ce să facă, el o va stoca în memoria corpului său, laolaltă cu neliniștea, panica, teroarea pe care i le provoacă ea. Și acest impact, întipărit în memoria lui corporală, se va reactiva cu regularitate pe tot parcursul existenței sale, provocând din nou, și cu o intensitate tot mai mare în general, neliniște, panică și teroare.

Trauma inițială se află în centrul oricărui travaliu asupra memoriei corpului. Ea este însă greu de identificat. Pentru că ea stă ascunsă printre toate celelalte traume, pe care corpul le păstrează în memorie, ele însele amestecate cu scheme repetitive, comportamente aberante, deprinderi familiale, simptome…

Individul aflat în suferință este o ființă complexă, subtilă, un fel de construcție fragilă și totdată indestructibilă, în interiorul căreia trebuie să avansăm cu răbdare pentru a-i descoperi, încetul cu încetul, structura. Iar în miezul acestei structuri răsună invariabil trauma inițială. A o dezvălui înseamnă a-i da persoanei suferinde puterea de a-și transforma viața.

Citeste si   Ce înseamnă trauma?


Share