28 mai Mitul părinților perfecți

“Tu nu ești responsabil pentru ceea ce ți-au făcut alții atunci când erai un copil neajutorat! Tu ești responsabil pentru pașii pozitivi pe care îi poți urma pentru a te debarasa de aceste influențe din copilărie!”

Un părinte imprevizibil pare un zeu de temut în ochii copilului. Atunci când suntem mici, părinții noștri ni se par niște zei pe Pământ, fiind totul pentru noi. Fără ei am fi neiubiți, neprotejați, nehrăniți, nu am avea un adăpost și am trăi intr-o stare constantă de teroare, știind că suntem incapabili să supraviețuim de unii singuri. Părinții sunt zeii atotputernici care ne asigură traiul. Noi avem numai nevoi, iar ei sunt singurii care ni le pot îndeplini. Neavând niciun criteriu de comparație, noi pornim în mod automat de la premisa că părinții noștri sunt perfecți.

Pe măsură ce imaginea noastră referitoare la lumea exterioară se lărgește, noi simțim nevoia să menținem acestă imagine a perfecțiunii ca un mecanism de apărare împotriva marilor necunoscute care ne așteaptă în față. Atât timp cât continuăm să credem că părinții noștri sunt perfecți, ne simțim protejați. În al doilea și al treilea an de viață, noi simțim nevoia de a ne afirma independența. Opunem rezistență antrenamentului de a renunța la oliță în favoarea toaletei și oscilăm între dependența absolută de părinți și dorința noastră de autoafirmare. Ne cramponăm de cuvântul NU, care ne permite să exercităm un anumit control asupra vieții noastre, în timp ce cuvântul DA ni se pare un simplu act de supunere. Ne luptăm să dobândim o identitate unică și să ne manifestăm voința individuală.

Procesul de separare de părinți atinge apogeul în anii pubertăți și adolescenței, când respingem în mod activ valorile parentale, gusturile și autoritatea părinților noștri. Într-o familie rezonabil de stabilă, părinții trec cu grație peste anxietatea generată de aceste schimbări. De cele mai multe ori ei tolerează sau chiar încurajează deschis tentativele de independență ale copilului lor. Expresia “este doar o etapă” devine un standard al părinților înțelegători, care își amintesc de propria lor adolescență și privesc revolta ca pe o etapă normală în dezvoltarea emoțională a copilului lor.

Părinții toxici nu sunt însă la fel de înțelegători. De la antrenamentul mersului la toaletă și până la adolescență, ei percep orice revoltă și chiar diferențele individuale ca pe un afront(atac) personal. Modalitatea lor de autoapărare este amplificarea dependenței și neajutorării copilului lor. În loc să îi susțină acestuia dezvoltarea sănătoasă, ei i-o subminează inconștient, convinși de multe ori că acționează în interesul copilului. Folosesc fraze precum “așa se clădește caracterul ” sau “trebuie să învețe să deosebească binele de rău”, dar arsenalul negativității lor nu face decât să rănească simțul prețuirii de sine al copilului, sabotându-i independența. Indiferent cât de convinși ar fi acești părinți, că au dreptate, astfel de agresiuni îi generează copilului o stare de confuzie, amplificată de animozitatea, vehemența și bruschețea lor.

Este întotdeauna acceptabil să ne exprimăm mânia în fața consoartei, partenerului de cuplu, fraților, șefului și prietenilor, dar este aproape un tabu să îți confrunți deschis părinții. În inima oricărui adult tratat cândva necorespunzător se află un copilaș neajutorat și speriat. Dată fiind subminarea prețuirii de sine a copilului, dependența acestuia crește, la fel ca și nevoia sa de a crede că părinții săi îl vor proteja și îi vor asigura în continuare traiul. Singura sa modalitate de a înțelege agresiunile emoționale sau abuzurile fizice constă în acceptarea responsabilității pentru comportamentul părinților săi toxici. Indiferent cât de toxici ar fi părinții nostri, noi simțim nevoia de a-i zeifica în continuare. Chiar dacă înțelegem pe un anumit nivel că tata nu a avut dreptate atunci când ne-a bătut, noi continuăm să credem că ceea ce a făcut el a fost justificat.

Înțelegerea intelectuală nu este suficientă pentru a ne convinge emoțiile că nu noi am fost responsabili. Există două doctrine centrale care stau la baza credinței că părinții noștri sunt zei pe Pământ….”Eu sunt rău și părinții mei sunt buni” și “eu sunt slab și părinții mei sunt puternici”. Aceste convingeri sunt extrem de puternice, putând continua să existe în subconștientul nostru mult timp după ce ne-am câștigat independența în fața părinților noștri. Ele ne mențin vie credința, silindu-ne să evităm confruntarea cu adevărul dureros că părinții noștri “perfecți” ne-au trădat când am fost mai vulnerabili. Prin urmare, primul pas către preluarea controlului asupra vieții noastre constă în asumarea acestei confruntări. Procesul necesită un curaj considerabil.