Probleme mici, suferințe mari

Adeseori traumele par să „dormiteze”, fără a se manifesta în vreun fel. Adânc îngropate și invizibile, ele ajung să fie date uitării pe deplin. Totuși, un eveniment foarte mărunt, a priori insignifiant, le poate reactiva cu o forță surprinzătoare. Cam la fel cum se întâmplă când o remarcă lipsită de importanță, lansată fără nicio intenție vătămătoare, poate declanșa furia excesivă a aceluia căruia i-a fost adresată, pentru că ea se va cuibări exact în zona lui sensibilă. Acel grăunte de nisip care se strecoară într-un mecanism aparent bine uns și reactivează o amintire ascunsă cu grijă.

Evenimentele contaminante sunt extrem de devastatoare, pentru că ele par inexplicabile și pentru că e greu să facem o legătură între lipsa lor de însemnătate și violența suferinței ori a reacțiilor pe care le generează. Dar ele reprezintă, de asemenea, niște indicatori foarte prețioși care ne ajută să luminăm brusc o zonă rămasă în umbră, să deschidem o breșă, să dăm un sens. Evenimentele contaminante sunt ecoul real al traumei inițiale. Iar adesea, ele sunt cele care declanșează nevoia, dorința și voința de a ne elibera. Reactivând trauma inițială, evenimentele contaminante ne călăuzesc pe drumul către ea. Cel care știe să le înțeleagă și să le dea un sens găsește în ele indicii prețioase pentru a progres în travaliul asupra memoriei corporale.

Anca nu este deloc satisfăcută de viața ei sexuală. La fiecare nouă întâlnire, se repetă aceeași scenă. Ea rămâne parcă încremenită, paralizată în fața dorinței bărbatului, incapabilă să acceadă la propria ei dorință și nici să se implice în vreun fel. Așadar, Anca îndură, fără a-și putea urma elanul și fără a participa din plin la propria ei viață. Și, în cele din urmă, ea îi lasă să plece pe bărbații iubiți, fără a le putea spune că își dorește ca ei să rămână.

Citeste si   Strategiile de supraviețuire nu vindecă, ci continuă să creeze clivaje

În cursul primelor ședințe de travaliu asupra memoriei corporale Anca retrăiește cu multă durere o scenă din copilărie. Se vede stând pe prispa casei familiale, înconjurată de mama și de fratele ei. Toți trei se uită în urma tatălui ei, care ăi părăsește. Anca ar vrea să alerge spre el, dar două lucruri o rețin; mai întâi, vorbele tatălui, care i-a șoptit în timp ce o îmbrățișa: „Trebuie să fii puternică”. Apoi, mâna mamei care îi strânge brațul cu fermitate, pentru a o împiedica să se miște. Iat-o, deci, prizonieră a refuzului mamei și a injocțiunii tatălui. Dacă se eliberează din menghina care-i strânge brațul, Anca își pierde mama, și dacă nu se clintește își pierde tatăl. Acest eveniment pe care Anca la trăit la vârsta de 6 ani, este tocmai trauma care se reactivează la fiecare nouă întâlnire. Cum să dea frâu liber elanului ei, când știe că ar avea atâtea de pierdut? Cum să-i spună unui bărbat că și-ar dori ca el să rămână lângă ea, cand nu i-a putut spune propriului ei tată să nu plece?



Share