25 iun. Abuzatorii fizici
“Uneori, vânătăile se văd în interior.“
Aproape toți părinții din lume simt din când în când nevoia să își lovească copiii. Această dorință poate deveni excesiv de puternică atunci când copilul nu mai încetează cu plânsul, cu sâcâiala, sau atunci când își sfidează părinții. În alte cazuri, ea este mai puțin legată de comportamentul copilului cât de epuizarea părinților, de stresul la care sunt supuși aceștia, de nivelul lor de anxietate sau de nefericire.
Foarte mulți părinți reușesc să reziste impulsului de a-și lovi copiii. Din păcate, alți părinți nu se controlează la fel de bine. Părinții abuzivi fizic au o incapacitate uimitoare de a-și controla impulsurile. Ei își bat copiii ori de câte ori experimentează sentimente negative puternice de care doresc să se elibereze. Marea majoritate nu par deloc conștienți de consecințele acțiunilor lor asupra copiilor. Ei reacționează pur și simplu automat la stresul din viața lor. Din punctul lor de vedere, impulsul și acțiunea sunt sinonime. De altfel, foarte mulți părinți abuzatori fizici provin ei înșiși din familii în care abuzul a fost norma.
Comportamentul lor din perioada de adulți nu face decât să repete ceea ce au experimentat și ceea ce au învățat când erau copii. Modelul lor în viață a fost un abuzator. Violența a fost singurul comportament pe care l-au învățat pentru a-și rezolva problemele și sentimentele, îndeosebi cele de mânie. Numeroși părinți abuzivi fizic ajung adulți cu un deficit emoțional uriaș și cu foarte multe nevoi neîmplinite. Din punct de vedere emoțional, ei continuă să rămână la stadiul unui copil mic. De aceea, ei se uită adeseori la copiii ca la niște părinți-surogat, așteptând ca aceștia să le îndeplinească nevoile emoționale pe care părinții lor reali nu li le-au îndeplinit niciodată. Atunci când copilul nu reușește să le satisfacă această nevoie, ei se înfurie pe el și izbucnesc.
În aceste momente de criză, copilul devine mai mult ca oricând un părinte-surogat, căci părinții săi sunt furioși de fapt pe propriii lor părinți, nu pe el. Din păcate, mulți dintre acești părinți au inclusiv probleme cu alcoolul sau cu drogurile. Abuzul de substanțe contribuie frecvent la incapacitatea controlării impulsurilor, deși nu este nici pe departe singurul factor.
Există multe tipuri de abuzatori fizici, dar la capătul cel mai de jos al spectrului se află cei care fac copii pentru singurul scop de a-i brutaliza. Mulți dintre acești oameni arată, vorbesc și se comportă exact la fel ca ceilalți, dar în realitate sunt niște monștri, fiind complet lipsiți de empatia și de atributele care îi caracterizează pe marea majoritate a oamenilor. Ei sfidează pur și simplu capacitatea noastră de înțelegere, căci comportamentul lor nu are nicio logică.
Este incredibil de dificil să îți redobândești încrederea și sentimentul de siguranță atunci când toată copilăria ai fost călcat în picioare de către părinți. Toți oamenii își dezvoltă așteptările legate de felul în care vor fi tratați de către ceilalți oameni pornind de la relația cu părinții lor. Dacă aceasta i-a satisfăcut în plan emoțional, respectându-le drepturile și sentimentele, ei cresc așteptându-se ca ceilalți oameni să îi trateze la fel. Aceste așteptări pozitive le permit să fie relativ vulnerabili și deschiși în relațiile lor ca adulți.
În schimb, dacă perioada copilăriei a fost un coșmar continuu, marcat de durere, tensiuni și anxietate, ei își dezvoltă așteptări negative și mecanisme foarte rigide de autoapărare. Ei se așteaptă să fie răniți și abuzați, la fel ca în copilărie. De aceea, își crează o armură emoțională impenetrabilă, nelăsând pe nimeni să se apropie de ei. Din păcate, această armură se dovedește mai degrabă o închisoare emoțională decât un mijloc de protecție.
Alți abuzatori nu dau vina pe altcineva pentru comportamentul lor, ci încearcă să îl justifice afirmând că este în interesul copilului. Foarte mulți părinți continuă să creadă că pedeapsa fizică este singura modalitate eficientă de a-și învăța copiii cum să se comporte sau diferite principii morale. Acești părinți cred adeseori cu convingere că cei mici sunt prin excelență rău intenționați, așa că o bătaie dură îi ajută să devină mai buni.
Alți părinți își justifică bătăile considerându-le un ritual necesar al trecerii în stadiul de adult, prin care își ajută copilul să devină mai dur, mai curajos sau mai puternic. Dimpotrivă, cercetările arată că disciplina fizică nu este una dintre pedepsele cele mai eficiente, chiar dacă avem de-a face cu un comportament cu adevărat indezirabil. Bătăile nu stârpesc decât temporar acest comportament, creând în schimb o furie oarbă în psihicul copilului, dorința de răzbunare și ura de sine. Este limpede că răul mental, emoțional și adeseori fizic depășește cu mult potențialele avantaje de moment.