21 mart. Ce înseamnă trauma?

Teoria stresului poate avea o contribuție importantă la înțelegerea relațiilor de atașament perturbate. Teoria traumei, în diversele ei fațete, a fost o cheie și mai bună pentru explicarea faptului că părinții, deși sunt prezenți fizic pentru copiii lor, nu pot fi totuși disponibili emoțional. Conceptul de „traumă psihică” semnifică trei lucruri:

• situația deosebit de amenințătoare și copleșitoare pentru om (de exemplu, un tsunami sau un atac armat asupra sa).
• trăirea interioară a acestei situații, care începe cu o reacție extremă de stres, activează în decurs de câteva secunde toate posibilele reacții fizice și psihice și apoi duce la o întrerupere bruscă a acestor activități (rigiditate cauzată de șoc, „ înghețare” etc.) pentru a nu se ajunge la moartea prin suprastimularea întregului sistem fizio-psihic,
• urmările pe termen scurt, mediu și lung, ale acestei stări de inundare internă și ale încercărilor de a controla suprastimularea.

Astfel, esența unei situații traumatice constă în aceea că individul se află în totalitate la dispoziția pericolului intrisec, iar excitația emoțională cauzată de reacția la stres în plan fizic nu are nicio limită. Nivelul de excitație internă nu poate fi scăzut, întrucât amenințarea exterioară este posibil să crească. Frica se amplifică până în stadiul terorii de moarte.

In încercarea de a supraviețui unei astfel de trăiri traumatice, procesul de escaldare se blochează brusc la nivel fizic și se instalează o stare de șoc. Pe plan psihic, legătura dintre situația trăită și reacțiile psihice aferente este ruptă. Amintirile evenimentelor sunt blocate pe cât posibil. Senzațiile corporale, sentimentele și gândurile, izolate de evenimente, sunt de neînțeles și fără sens. Similar, numeroasele urmări ale distrugerii unității interioare nu mai pot fi puse de către individ într-o conexiune cauzală cu evenimentul inițial.

Câtă vreme o traumă psihică nu este recunoscută ca atare și acceptată de către persoana în cauză, cât și de aparținători, medici și anturaj, ea nu poate fi vindecată. Aceste lucru este valabil, de pildă, pentru nenumăratele traume din timpul războiului, care afectează atât populația civilă, cât și combatanții. Deseori, nici traumele din copilărie nu sunt recunoscute, atunci când, de pildă, copiii stau o perioadă mai lungă singuri în spital, iar indivizii poartă ulterior cu ei toată viața frica pe care au simțit-o în aceste situații.

Prin traumă, eu înteleg concret, în primul rând, una dintre cele două forme clasice de traumă:

• trauma existențială, în care persoana trăiește experiența amenințării vieții sale și
• trauma de pierdere, ca urmare a pierderii bruște a unei persoane față de care există o legătură de atașament profund.

Se adaugă încă două forme de traumă care nu pot fi raportate la anumite evenimente singulare, ci reprezintă o stare permanentă de neputință:

• traumele de atașament, în care individul nu are șansa unui contact sigur, care să îi ofere sprijin, cu acele persoane cu care se află într-o legătură emoțională;
• traumele de sistem de atașament care semnifică faptul că, într-un sistem de atașament, perturbarea emoțională, brutalizarea și clivajul sunt avansate, încât nu se pot evita violența fizică și psihică, incestul și chiar uciderea unora dintre membrii acestor sisteme de atașament.

O descoperire fundamentală a teoriei traumei este aceea că indivizii care au trebuit să trăiască o experiență traumatică nu prea pot să stabilească relații sănătoase și neîmpovărate cu alți oameni, căci din cauza traumatizării au pierdut legătura cu ei înșiși și, astfel, nu mai pot întelege corect nici lumea exterioară. Din cauza întreruperii conexiunilor emoționale cu interiorul și exteriorul, ei nu se mai înțeleg pe sine și nu îi mai pot înțelege nici pe alții îndeajuns. Ei îș percep mediul prin oglinda internă distorsionată, creată de traumă. Acest efect extrem de negativ al traumatizării afectează îndeosebi relațiile emoționale foarte apropiate, în primul rând relațiile dintre părinți și copii și cele dintre parteneri adulți. De aceea, atașamentul și trauma se află într-o relație foarte strânsă. In primul rând, frica extremă pe care o lasă trauma ca urmă mnezică este cea care prejudiciază construirea unor relații sănătoase. In locul percepțiilor, apar proiecțiile.

Așadar, dacă părinții au fost traumatizați la un moment dat în viața lor – indiferent sub ce formă – le va fi, foarte probabil, extrem de greu să le permită copiilor dezvoltarea unui atașament sigur față de ei. In locul acestuia, iau naștere legături insecurizante și ambivalente, în care alternează căutarea apropierii, prin comportamente de agățare, cu evitarea și respingerea apropierii. In aceste tipare de atașament nesigur își au originea complicațiile simbiotice. Bazându-mă pe experiența acumulată în mulți ani de practică psihoterapeutică, am convingerea că procesul simbiotic dintre o mamă și copilul ei este în pericol de a sfârși intr-o complicație simbiotică de nerezolvat, mai ales dacă mama este afectată de o traumă trecută.

Pentru că trăirea traumatizantă a atașamentului lasă o pecete atât de adâncă în sufletul unii om, ea duce deseori ulterior la o repetare a aceluiași tipar de bază în relațiile emoționale apropiate. În relațiile de cuplu se reiau, de regulă, tiparele confuze și conflictuale formate deja în legătură cu părinții.

Extras din cartea “Simbioză și autonomie”. Autor: Franz Ruppert