trauma iubirii

Trauma iubirii

Fiecare copil își iubește mama și se raportează la ea total din punct de vedere emoțional. Fiindcă depinde existențial de mama sa, orice copil încearcă să-i ofere acesteia dragostea lui și să primească dragostea ei. Acesta este un instinct primar pe care niciun copil nu-l poate stopa în mod conștient.

Din cauza propriilor lor traumatizări, multe mame nu sunt totuși în stare să accepte dragostea de copil. Ele se simt amenințate de nevoile și manifestările afective ale copilului lor și sunt speriate să nu li se adâncească propriile sentimente traumatice. De aceea, ele încearcă prin orice mijloace să reprime manifestările afective ale copilului; îl ignoră, îl leagănă de colo-colo, îl hrănesc, îl alină, îl privesc cu severitate sau cu tristețe sau chiar îl constrâng cu fermitate. Aceste reacții materne sunt atât de înspăimântătoare și de dureroase pentru copil, încât el se străduiște să-și reprime pe cât posibil exprimarea sentimentelor.

Copiii pricep încă de foarte devreme acest lucru și încearcă să descopere cum ar trebui să fie ca mama să nu se supere pe ei. Fiindcă nu are cum să știe că mama lui îl respinge emoțional din cauza propriei traumatizări, copilul trăiește cu ideea că el însuși este de vină că mama nu-l iubește. Și că ar depinde de el să mai poată primi totuși dragostea mamei, în măsura în care el își controlează propriile sentimente, își înțelege mama din ce în ce mai bine, îi satisface tot mai multe nevoi și, în situația optimă, o eliberează de grijile și necazurile ei. Astfel, pe măsură ce cresc, copiii preiau din ce în ce mai mult, fără să-și dea seama, din responsabilitatea pentru traumele mamelor lor, ajungând astfel în situația de a juca rolul mamei pentru mama lor. Lucrurile se pot repeta într-un mod asemănător și în relația cu propriul tată.

Citeste si   Convingerile

Copiii când ajung într-o traumă a iubirii din cauza traumelor lor de identitate rămân captivi în acestă stare. Cu cât mai puțin se simt iubiți, cu atât mai mult își dau silința. Își idealizează mama și nu se detașează niciodată de ea cu adevărat. În relația cu mama lor, ei rămân toată viața în rolul de copil, având drept țel ca mama lor să se elibereze cândva de suferința ei, cu speranța că atunci le va accepta totuși iubirea și le va răspunde. Acest program interior continuă să se deruleze chiar și dincolo de moartea mamei.

Energia vitală a unui copil nedorit și neiubit se irosește în mare parte cu strategiile de supraviețuire în condiții de traumă ale părinților lui și în special ale mamei sale. Este ca și cum ar încerca să prindă sârma ghimpată a mamei sau a tatălui în năvodul dragostei lui de copil. Este înspăimântător să vedem mereu ce putere au mamele traumatizate asupra copiilor lor, astfel încât aceștia nu mai îndrăznesc sa-și exprime sentimentele.

Oamenii fixați într-o traumă a iubirii continuă să caute mereu o mamă ideală, care îi dorește și îi iubește în sfârșit. Prieteniile și parteneriatele ulterioare ajung astfel sub o mare presiune a așteptărilor, din pricina căreia trebuie să eșueze până la urmă, fiincă și în aceste noi relații se reînscenează și se repetă procesul reprimării sentimentelor. Cine nu a fost iubit de părinții nu poate primi în loc, de la alții, dragostea absentă. În plus, în orice relație intimă îi stau în drum strategiile lui de supraviețuire din copilărie, care presupun reprimarea sentimentelor proprii. Cel care nu reușește să-și recâștige eul abandonat, să-și dezvolte o voință proprie, să se accepte pe sine și să se iubească din toată inima, acela nu-i poate iubi nici pe alții într-un mod sănătos.

Citeste si   Trauma inițială

Într-un parteneriat care durează mulți ani, el însuși nu reușește să se desprindă de sentimentul lui funciar, acela de a fi singur și părăsit. Ca atare, pentru el univesul iubirii constă cu precădere din iluzii și suferință în dragoste. Dependența de muncă constituie o foarte adecvată strategie de supraviețuire în urma unei traume a iubirii. Mă fac util altora prin realizările mele în muncă. Nu muncesc pentru mine, ci pentru alții. Mă sacrific cu mult angajament, spre a fi pe placul altora, spre a mă impune în fața lor, spre a-i ajuta sau a-i salva, fără ca, făcând asta, să țin seama de propriile mele nevoi și să-mi arăt adevăratele sentimente.(Franz Ruppert)



Share