03 sept. Ce ne face să suferim?

„Mi-e rău”,” Nu ma simt bine”,” Aș vrea să înțeleg, să găsesc un sens tuturor acestor lucruri…”

Toate persoanele care vin la mine sunt în această situație: suferă sau caută o explicație, iar adesea o fac de mulți ani. Unele și-au fixat suferința într-un loc precis: „Am niște migrene îngrozitoare, cel puțin de două ori pe lună”, „Așa de tare mă doare spatele, încât aproape că nu mă pot mișca”, „De ani de zile încerc să am un copil”, „Când merg mă sufoc”. Altele au dezvoltat boli cronice sau agresive, care le distrug mai incet sau mai rapid; inima care cedează, tumori care proliferează, eczeme care nu mai dispar…

Altele, în sfârşit, nu ştiu sau nu mai ştiu şi încearcă să înţeleagă, să găsească o explicaţie; nu se simt bine în pielea lor, în mintea lor, în familia lor, în viaţa lor, sunt epuizate de neîncetatele necazuri cu care se confruntă şi de repetarea aceloraşi situaţii dureroase, despărţiri, accidente, doliuri, a aceloraşi rătăciri.

Le primesc, le ascult, le încurajez să-și povestească parcursul, personal și familial. Și ele sunt adeseori uimite, consternate, uneori ușor jenate că le cer s-o facă: ce legătură poate fi între o durere de spate cronică și modul în care s-au cunoscut părinții mei? Între eșecurile profesionale sau sentimentale repetate și îndepărtata poveste a bunicului, de-acum uitată? Între migrenele nesfârșite și sarcina perturbată a unei mame, cu peste treizeci de ani mai înainte? Între un cancer de sân și o bunică sinucigașă? Cum putem spera să ieșim din depresie când noi înșine descindem dintr-o filiație de depresivi? De ce să scotocim prin secretele familiei, când toată lumea se adaptează situației atât de bine și când necunoașterea lor nu „iscă valuri”? Și apoi, de ce ne-am asuma riscul de a „face valuri”? Răspunsul este simplu: pentru a ne simți mai bine.

Procesul însă este unul destul de complicat, pentru că nevoia de „a ne simți mai bine” ne-a făcut pe toți să elaborăm strategii de supraviețuire, adeseori foarte puternice și foarte eficiente, datorită cărora putem merge înainte fără a fi obligați să înfruntăm ceea ce ne provoacă suferință, în cele mai adânci profunzimi ale ființei noastre. Într-un fel, e ca și cum am acoperi pereții tapetați ai unui apartament cu un prim strat de vopsea, atunci când tapetul și-a cam pierdut culoarea, iar câțiva ani mai târziu, cu un al doilea strat de vopsea, apoi am lipi peste el un tapet nou, pe care l-am revopsi când nu ne mai convine…

De fapt știm că singura metodă bună ar fi să dăm totul jos și să o luăm de la zero cu un perete curat. Dar o mână de vopsea albă pare să fie suficientă pentru a oferi ansamblului un aer de prospețime, și, oricum, e mai rapid să procedăm așa decât să deschidem acolo un mare șantier! Peretele rămâne acoperit însă de toate aceste straturi. Ele sunt acolo și nu ne putem preface că nu există!

Corpul nostru poartă în el tot ceea ce mintea noastră încearcă să uite, pentru că este ceva insuportabil. Corpul își amintește și continuă să acționeze în funcție de această memorie, ascunsă poate, dar întipărită totuși în trupul nostru. Iar ecoul acestei memorii răsună în mod regulat, din ce în ce mai tare, atâta vreme cât corpul nu s-a eliberat de ea. De cele mai multe ori, chiar și atunci când credem că știm, nu știm. Pentru că totul este confuz, ascuns, „uitat”. Pentru că, de ani de zile, uneori chiar de generații întregi, s-au clădit paveze care ne ajută să evităm insuportabilul, să nu înfruntăm ceea ce pare prea periculos.

Pentru a ne simți mai bine, într-o primă fază trebuie să înfruntăm ceea ce ne provoacă suferință. Să descoperim unde este ea înrădăcinată în mod real și ce anume are ea să ne spună. Să acceptăm să vedem lucrurile în fața cărora ne-am ținut până acum ochii închiși. Și să ascultăm ce ne spune corpul, chiar dacă el ne transmite ceva insuportabil sau inacceptabil…