01 mai Memoria inconstientă

Înțelegerea modului în care sunt stocate amintirile traumatice poate arunca o lumină asupra a ceea ce se întâmplă cu cuvintele noastre atunci când suferim un șoc.Memoria de lungă durată este adesea considerata de două feluri; memorie declarativă și nondeclarativă. Memoria declarativă, denumită și memorie explicită sau narativă, reprezinta capacitatea de a ne reaminti în mod constient fapte sau evenimente. Acest tip de, de memorie depinde de limbaj, pentru a organiza, clasifica și stoca informațiile și experiențele care vor deveni mai târziu amintiri accesibile.

Este ca o carte pe care o putem lua din raft când avem nevoie să ne referim la o întâmplare din trecut. Atunci când reusim sa punem evenimentele în cuvinte ni le putem reaminti ca parte din istoria noastră.

Memoria nondeclarativa, denumita și memorie implicită, senzoriomotorie sau procedurala, opereaza fara reamintirea conștientă.

Ea ne permite să accesăm automat ceva deja învățat fară a trebui să reînvățăm pașii de fiecare data. Când mergem pe bicicletă, de exemplu, nu ne gândim la secvența de mișcări necesare pentru a o face să înainteze.

Amintirea mersului pe bicicletă este atât de intricată în noi, încât e de ajuns să săltăm în șaua ei și să pledalăm, fără să ne gândim la etapele procesului. Amintirile de acest tip nu sunt întotdeauna ușor de descris în cuvinte. Experiențele traumatice sunt de multe ori stocate în memoria nondeclarativă. Când un eveniment este atât de șocant încât ne lasă fără grai, nu putem sa înregistrăm cu acuratețe sau să “rostim”amintirea sub forma de poveste, pentru acesta fiind nevoie de limbaj. Este ca și cum brusc un torent puternic năvălește prin toate ușile și ferestrele casei noastre în același timp. În situatiile de pericol nu avem timpul necesar pentru a ne pune experiența în cuvinte.Ieșim cât mai repede din casă.Lipsiți de cuvinte nu mai avem acces deplin la amintirea acelui eveniment. Unele fragmente ale întâmplării rămân nenumite și le pierdem din vedere. Rătacite și nerostite, ele devin parte din inconștientul nostru. Vastul rezervor al incoștientului pare a fi nu doar păstrătorul amintirilor noastre traumatice, ci și al experiențelor traumatice nerezolvate ale strămoșilor noștri.În acest incoștient comun, se pare că retrăim fragmente din memoria strămoșilor noștri și declarăm că sunt ale noastre.

Exista două perioade importante din viață în care suntem incapabili să folosim cuvinte pentru a ne descrie experiențele. Prima este înainte de vârsta de doi sau trei ani, când centrii limbajului din creierul nostru încă nu a atins maturitatea completă. Cea de-a doua apare episodic în timpul unui eveniment traumatic, când functiile memoriei noastre sunt suprimate și nu putem procesa cu acuratețe informația.

Când funcția memoriei este inhibată, informatiile semnificative emoțional nu ajung în lobii frontali și nu pot fi numite sau ordonate prin intermediul cuvintelor sau limbajului. Fără limbaj, experiențele noastre rămân adesea “nerostite” și sunt stocate sub formă de fragmente de amintiri, senzatii corporale, imagini și emoții.Limbajul ne permite să ne coagulăm experințele sub formă de poveste. Odata ce avem povestea, dobândim o mai bună capacitate de a ne reaminti acea experiență- fie ea și o trauma- fără a retrăi toate frământările legate de ea.

Cu toate că limbajul poate fi unul dintre primele lucruri pe care le pierdem când suntem în stare de șoc, acesta nu este niciodata pierdut. Se retrage în inconștientul nostru și reapare la suprafața pe neașteptate, refuzând să rămână ignorat. Cum spune psihologul Annie Rogers; Inconștientul insistă, repetă și sparge ușa la propriu, pentru a fi auzit. Singurul mod de a-l auzi, de a-l invita să intre, este acela de a înceta să îi mai impunem ceva-cel mai adesea sub forma propriilor noastre idei-și să ascultăm în schimb ceea ce nu poate fi spus și care este peste tot, în vorbire, în acțiune, în vise și in corp.