03 feb. Decalajul dintre sentimentele imaginare și cele reale

Un alt fel de a stabili o relație este să acceptăm că manifestările corpului sunt limbaje prin care copilul încearcă să se dezvăluie, să ni se dezvăluie, să traducă realul său prea diferit sau aflat în conflict cu realul nostru.

Pentru a primi dragoste, bunăvoință sau pentru a fi recunoscuți, copiii își imaginează adesea că trebuie să “producă” sentimentele pe care celălalt, adultul, le așteaptă de la ei și care nu sunt în mod necesar aceleași cu cele pe care le au ei în realitate.

• Exemplu- Nu sunt încântat de sosirea fratelui meu mai mic, dar trebuie să mă arăt munțumit.
• Exemplu- Simt imediat enervarea tatălui meu cînd mă mișc prea mult, așa că……paralizez, mă anesteziez.

Pentru a se apăra de dorința ce-l apasă, copilul va fi determinat adesea să dezvolte sentimente și comportamente fictive. La adulți fenomenul se manifestă prin atitudini de negare sau de anulare.

• Exemplu- Nu-mi pasă, mă lasă rece, nu-i nimic. Iar noi știm că lucrurile stau exact invers, că, nu a trecut, că nu-l lasă rece.

Copilul își impune uneori sentimente și comportamente.

• Exemplu- Nu-l pot iubi pe tata pentru că sora mea e favorita lui. Nu mă mai duc la ei în cameră pentru că de fiecare dată când mă duc îmi spune să ies.

“Costul” acestei contradicții e mare, greu de purtat și se va traduce prin “accidente”(copilu cade, se rănește) sau pierderi (rătăcește jucăriile, hainele, lucrurile la care ține etc). Producerea unor sentimente imaginare este o modalitate de a nega o posibilă suferință, de a scăpa de teamă, de a evita un conflict. Decalajul acesta dureros îl va împinge să somatizeze.

Somatizările sunt forma unor dureri de burtă, migrene, dureri în zona lombară vor traduce conflictul dintre ceea ce e trăit și ceea ce e arătat. Copiii “citesc” limpede așteptările implicite ale celor din jur lor și sunt capabili să le ia asupra lor, arătând…exact ce se așteaptă de la ei. Pentru a fi pe plac, pentru a nu-l periclita pe cel iubit sau pentru a evita îndeplinirea unei amenințări. Câți copii, de exemplu, nu păstrează tăcerea asupra agresiunilor sexuale la care sunt supuși pentru a nu produce suferință, pentru a nu-și șoca părinții, pentru a nu vedea acuzația întoarsă împotriva lor.

• Exemplu- Când bunicul a început să mă cheme la el în cameră și să se masturbeze în fața mea, mi-era rușine pentru el. Și-mi era tare teamă că tata-l va certa și alunga din casă. N-am spus nimic niciodată . Dar cred că de acolo mi se trage eczema.
• Exemplu- Când mama m-a luat de la bunici, a tot ținut să-i repet că asta e bine pentru mine, că avea dreptate, că eram deja mare. Și i-am spus toate astea. Mult mai târziu am pus bâlbâiala mea în legătură cu acea perioadă.