26 nov. Durerea de a ne naște

În munca lui de cercetare privind experiențele perinatale, Psihiatrul ceh Stanislas Grof descrie foarte bine cele patru faze prin care trebuie să treacă bebelușul aflat pe punctul de a se naște. Patru faze înregistrate în memoria corpului nostru. Nou- născuții nu și le amintesc, dar femeile care le-au dat viață vor recunoaște unele senzații.

PRIMA FAZĂ – fuziunea. Totul merge bine, fătul e la cald, într-o lume a lui, lichidă și liniștitoare, în care sunetele și impresiile ajung la el atenuate. Bebelușul n-are niciun chef să iasă din acel cuib confortabil.

A DOUA FAZĂ- prima luptă. Deodată, nimic nu mai merge cum trebuie. Un impuls irezistibil îl obligă să iasă, și fătul se luptă, se agață pentru a rămâne în micul lui regat.

A TREIA FAZĂ – a doua luptă. Realizând că împotrivirea e inutilă, că situația scapă de sub control și că trebuie să părăsească acea lume închisă și să pornească în explorarea alteia, bebelușul luptă de-acum pentru a ieși cât mai repede posibil.

A PATRA FAZĂ- relaxarea. Bebelușul acceptă să efectueze acestă traversare în mod pasiv. Din acest moment, totul se petrece fără durere și merge din ce în ce mai bine înspre brațele calde, care îl primesc de cealaltă parte.

Secundă după secundă, fiecare senzație a acestei călătorii dificile este engramată în memoria corpului. Este momentul crucial, în care ființa umană înregistrează foarte puternic o serie de senzații noi, dureroase și chinuitoare, care vor dirija restul existenței sale. Comprimarea din canalul de naștere, urgența vitală de a ieși de acolo, frigul de afară care contrastează cu căldura dinăuntru, lumina, aerul pe care trebuie să-l inspire, o altă piele pe propria sa piele, sunetele stridente, până atunci camuflate de filtrul pântecului matern… Această succesiune de atitudini se va reproduce în toate perioadele de schimbare. Toate procesele de moarte-reînviere, adică toate circunstanțele în care ființa umană va trebui să părăsească în mod imperativ o stare, o situație, o manieră de a funcționa pentru a trece la o alta, vor fi impregnate de procesul fazelor perinatale. Chiar dacă preferăm să ne reprezentăm nașterea ca pe un moment de bucurie și de eliberare, trebuie să admitem faptul, de care eu sunt profund convinsă, că ea reprezintă o tranziție foarte înspăimântătoare și dureroasă pentru fiecare dintre noi.

Prima manifestare a durerii de a ne naște este un țipăt. Un țipăt de suferință, de stupoare, care, în mod straniu, îi încântă pe adulții prezenți la naștere pentru a-i fi alături mamei și a-l întâmpina pe bebelus. Prin această primă expirație, care vine imediat după cea dintâi inspirație, foarte dureroasă, fără îndoială, copilul intră pe tărâmul fenomenelor contrare. Respirația îi va ritma întreaga existență, într-o lume în care totul nu este altceva decât un balans perpetuu – inspirație/expirație, frig/cald, bun/rău, ușor/greu, viață/moarte… În secundele imediat următoare venirii lui pe lume lucrurile se precipită. Se taie cordonul ombilical, acel fir care îl leagă pe copil de placentă, dublura lui, și prin ea, de mamă. Nou- născutul este bătut ușor pe fese pentru a fi determinat să țipe. Îi sunt aspirate secrețiile nazale, e apucat de picioare, e curățat, șters, pipăit, evaluat, înfășat, hâțânat și pus într-o cutie, departe de tot. Departe de mama lui. Pentru bebeluș, e prima experiență a singurătății, el nu mai este în fuziune nici cu placenta, nici cu mama lui. Micuțul descoperă nevoia, lipsa și senzația amețitoare a unui gol pe care nimeni nu mai vine să-l umple. O senzație detestabilă, care se întipărește în memoria corpului său și care va reapărea pe tot parcursul vieții lui, cu mai multă sau mai puțină virulență, de fiecare dată când se va confrunta cu o stare de detresă.

Ca să nu mai vorbim de copilașii care sunt smulși din burta mamei prin cezariană, din rațiuni medicale. Tuturor spaimelor nașterii li se adaugă, în cazul lor, spaima provocată de luarea prin surprindere. Lupta bebelușului, mai întâi pentru a rezista presiunii și apoi pentru a se supune acesteia, este un moment crucial al vieții lui. Momentul în care el ia atitudine și în care resimte, în fiecare din celulele lui, că poate alege, acționa, participa. Când intrăm în viață fără a trece prin acestă experiență, e posibil să ne petrecem tot restul existenței (re)învățând să alegem, să acționăm, să participăm… Copiii aceștia sunt aduși pe lume în mod brutal, sunt trași, chemați la viată, reanimați cât mai rapid posibil, ciupiți, plesniți….ei nu cunosc, la venirea lor pe lume, bucuria și alinarea de a simți refacerea legăturilor cu mama atunci când, așezați pe ea, acesta îi mângâie și le urează bun venit, cu tot ce implică o astfel de apropiere. Frica latentă de singurătate a copilului va fi mai mică sau mai mare, în funcție de tratamentul la care a fost supus în acestă etapă a vieții, în funcție de cât de abandonat și de lipsit de protecție s-a simțit el. Copilul va purta în sine amprenta următoarei secvențe, care îi va marca întreaga existență – plăcere-bucurie-excitare-elan(furie)-chin-suferință-dezastru… Pe când, în cazul unui copil nascut normal, vom avea următoarea secvență- plăcere-bucurie-excitare-elan-simțirea propriului corp-reușită prin activitatea personală și comună-epuizare-atingerea corpului de corpul mamei-respirație autonomă-sentimentul de a fi primit de mamă și de a fi la adăpost lângă ea – senzația de bine.