12 iul. Împăcarea, reîmpăcarea cu agresorul

În ceea ce privește ideea unei reîmpăcări cu agresorul, aici, acest ideal de armonizare se străduiește să evite actualizarea propriei condiții de victimă și să păstreze iluzia iubirii față de agresor. Cine nu dispune de o relație stabilă cu eul propriu și rămâne blocat în trauma iubirii nu-și poate imagina că este capabil să trăiască și în absența contactului cu agresorul traumatizant. Nici în cazul agresorilor, procesul depășirii traumei nu se pune astfel în mișcare. El este mai degrabă zădărnicit decât favorizat de faptul că, în exterior, se afișează aparența unei noi armonii, care vrea să facă uitate ‘vechile povești’.

Faptul că de cele mai multe ori acestă împăcare nu ține mult se poate vedea bine în cazul relațiilor dintr-un cuplu traumatizat. Faza de honeymoon, inerentă împăcării, este urmată curând de o nouă fază de izbucniri violente.

În cazul victimelor unor traume, clivajele psihice se adâncesc și mai mult prin contactele cu agresorii în cadrul tentativelor de împăcare. Constat în mod regulat acest lucru când oamenii cu care lucrez terapeutic își vizitează părinții care i-au agresat în copilărie. După aceea ei sunt adesea perturbați, au un număr sporit de simptome fizice și le trebuie mai multe zile până să se simtă iarăși mai bine. Contactele cu agresorii au ca rezultat o retraumatizare, chiar dacă părțile supraviețuitoare refuză să recunoască acest lucru, iar părțile care mai caută simbioza, cele ale copilului din ei, continuă să spere că va fi luat în seamă și iubit în sfârșit de către părinți.

Multi oameni se încăpățânează să creadă că, într-o zi, când vor fi, cu adevărat suficient de stabili, ei vor putea avea din nou un contact normal cu părinții lor. Ei țin deschisă pe cât posibil o portiță de scăpare. Conform experienței mele, ei o închid abia după ce și-au regăsit eul clivat timpuriu, așadar, când au ajuns la trauma identității lor. Abia atunci observă că nu mai depind (ca în copilărie) de părinții lor și că nu mai au nevoie de dragostea acestora, așa cum aveau nevoie copii fiind.

O reconciliere fără procesarea traumei duce la o simplă împărtășire a atitudinilor de agresor și a celor de victimă. Sentimentele de anxietate, furie și rușine rămân totuși neprocesate în cazul celor afectați.