Moralitatea și corpul

Nu de puține ori, corpul reacționează prin îmbolnăvire la neglijarea prelungită a funcțiilor sale vitale. Prin urmare, există un conflict dintre ceea ce simțim și știm, pentru că a fost înregistrat de corpul nostru, și ceea ce credem că ar trebui să simțim, pentru a fi în concordanță cu normele morale pe care le-am internalizat de la o vârstă fragedă. Experiența practică m-a învățat că propriul meu corp este sursa tuturor informațiilor vitale, care mi-au deschis o cale de acces către mai multă autonomie și încredere în sine. Abia când mi-am îngăduit să dau frâu liber emoțiilor multă vreme închise în corpul meu și când le-am putut trăi, am început să mă eliberez de trecutul meu.

Sentimentele autentice nu sunt niciodată produsul unui efort conștient. Ele există și au întotdeauna temei, chiar dacă acestea ne rămân de cele mai multe ori ascuns. Nu mă pot forța să imi iubesc părinții sau pe altcineva și nici să îi cinstesc atunci când corpul meu, din motive care îi sunt bine cunoscute, refuză să o facă. Cunoașterea faptului că nu pot să îmi manipulez sentimentele, că nu pot să mă prefac nici față de mine, nici față de altcineva mi-a adus o mare ușurare și eliberare.

Atunci când un copil vine pe lume, el are nevoie de iubirea părinților săi, adică de afecțiune, de atenție, de protecție, de prietenie, de grijă și de disponibilitatea de a comunica. Pregătit pentru viață cu aceste daruri, corpul acestui copil va păstra o amintire pozitivă a acestei afecțiuni întreaga viață, iar mai târziu, ca adult, va putea dărui aceeași iubire copiilor săi. Când toate acestea lipsesc, în copilul de altădată rămâne întreaga viață dorința de a-și împlini nevoile vitale inițiale. Această dorință va fi proiectată asupra altor oameni, mai târziu în viață.

Citeste si   Stresul afectează corpul și spiritul

Cu cât un copil a primit mai puțină iubire, cu cât a fost mai oprimat și mai abuzat sub pretextul educării, cu atât mai mult acest copil, ajuns la vârsta maturității, se agață de părinții săi sau de alte persoane înlocuitoare, de la care așteaptă să primească ceea ce părinții nu i-au oferit la momentul potrivit. Aceasta este o reacție normală a corpului, el știe exact ce îi lipsește și nu poate uita această privațiune-golul există și așteaptă să fie umplut. Cu cât trec anii, cu atât devine mai greu să primești de la alți oameni iubirea părintească ce ti-a fost refuzată.

Dar așteptările corpului nu se diminuează odată cu înaintarea în vârstă. Dimpotrivă. Ele sunt doar proiectate asupra altora, în principal asupra propriilor copii și nepoți. Singura cale de ieșire din această dilemă este să conștientizăm aceste mecanisme și să identificăm realitatea propriei noastre copilării, prin contracararea proceselor de reprimare și negare. Astfel, vom crea în noi înșine omul care ne poate satisface măcar o parte dintre acele nevoi care își așteaptă împlinirea încă de la naștere. După aceea ne putem oferi noi inșine atenția, respectul, înțelegerea pentru emoțiile noastre, protecția necesară, dragostea necondiționată pe care părinții noștri ni le-au refuzat.



Share