29 apr. “Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au sterpezit dinții”.
Mai simplu spus, ajung la noi, prin intermediul propriei noastre mame, aspecte ale acelor metode de creștere a copiilor folosite de bunica noastră. Traumele pe care le-a îndurat bunica, durerile și tristețile ei, greutățile ei din copilărie sau din relația ei cu bunicul, pierderea celor pe care i-a pierdut și care au murit prea devreme—toate s-au transpus într-un anumit grad în felul în care a crescut-o pe mama. Detaliile evenimentelor care le-au modelat viețile pot rămâne ascunse conștiinței noastre, dar cu toate acestea impactul acelor detalii poate fi adânc resimțit.
Nu doar ceea ce mostenim de la părinții noștri, ci și felul în care ei au fost crescuți ne influențeaza felul în care ne raportăm la un partener, felul în care ne raportăm la noi înșine și felul în care ne creștem copiii. La bine și la rău, părinții au tendința de a transmite metodele de creștere a copiilor după care au fost crescuți ei înșiși. Aceste tipare par sa fie întipărite în creier și încep să se formeze chiar înainte ca noi să ne fi născut. Felul în care mama se atașeaza de noi cât suntem în pântecul ei este determinant în dezvoltarea rețelei noastre de circuite neurale.
Psihiatrul Thomas Verny spune;”din momentul concepției, experiența trăita în pântecul matern ne modeleaza creierul și pune bazele personalitații, temperamentului afectiv și capacitații de gândire superioara”. Ca niște amprente, aceste tipare sunt mai mult transmise decât invățate. Primele nouă luni trăite în afara pântecului matern sunt ca o continuare a dezvoltării neurale care are loc în pântecul matern. Care circuite neurale rămân, care sunt eliminate și cum vor fi organizare circuitele rămase depinde de modul în care bebelușul trăiește și interacționează cu mama sau cu persoanele de îngrijire. Prin aceste interacțiuni timpurii copilul continua să își formeze tiparul după care își va gestiona emoțiile, gândurile și comportamentele.
Când mama poartă o traumă moștenita sau a suferit o ruptură a legăturii sale cu propria mama, acest lucru poate afecta legătura tandră pe care o formează cu bebelușul ei, iar acea legătura se poate rupe.Impactul unei rupturi timpurii a legăturii mamă-copil (ex:o rămânere indelungată în spital, o vacanță prost planificată, o separare de durată) poate fi devastatoare pentru nou-născut. Familiaritatea profund încorporată a mirosului ,prezenței, atingerii și gustului mamei- tot ceea ce cunoaște și de care depinde copilul-dispare brusc.
“Mama și copilul trăiesc intr-o stare biologică care are multe în comun cu adicția” spune Winifred Gallagher, autor de stiință a comportamentului.
“Când sunt despărțiți, bebelușului nu îi lipsește doar mama lui, el are experiența unei retrageri fizice și psihologice……deloc diferita de starea unui dependent de droguri”. Această analogie ne ajută să explicăm de ce toți nou-născuții mamiferelor, inclusiv ai oamenilor, protesteaza cu o asemenea forță când sunt separați de mamele lor.
Din perspectiva nou-născutului, separarea de mama poate fi resimțită ca o “amenințare la adresa vieții”, spune dr. Raylene Phillips, neonatolog. Dacă separarea continuă o perioada mai îndelungată răspunsul este disperarea……până când bebelușul renunță.