02 iun. Controlul

“Este pentru binele tău”.

Controlul nu este neapărat un cuvânt murdar. Atunci când o mamă îi impune fiului ei de doi ani să stea în casă în loc să se joace în stradă, cu greu o putem numi o controlare. Ea este mai degrabă o mamă prudentă, care exercită asupra copilului ei un control realist, motivat de faptul că acesta chiar are nevoie de protecția și de călăuzirea ei. Controlul corect aplicat devine însă excesiv atunci când mama îi impune copilului ei același lucru zece ani mai târziu, mult timp după ce acesta a învățat să traverseze singur strada.

Copiii care nu sunt încurajați să acționeze, să încerce lucruri noi, să exploreze, să conducă și să își asume riscuri (cu prețul eșecurilor) ajung adeseori să se simtă inadecvați și neajutorați. Controlați excesiv de părinții lor anxioși și speriați de bombe, acești copii devin ei înșiși adulți anxioși și speriați de bombe, fapt care le îngreunează procesul maturizării. Atunci când trec prin adolescență, iar apoi prin primii ani ca adulți, ei nu reușesc de multe ori să se elibereze de nevoia compulsivă de a fi controlați și călăuziți în continuare de părinții lor. În consecință, părinții continuă să le invadeze spațiul personal, să îi manipuleze și adeseori să le domine complet viața.

Teama de a nu fi necesari îi motivează pe mulți părinți înclinați către control să perpetueze la infinit sentimentul de neputință și neajutorare al copiilor lor. Acești părinți au o teamă nesănătoasă de “sindromul cuibului gol”, un sentiment inevitabil de pierdere pe care îl experimentează toți părinții atunci când copiii lor pleacă în sfârșit de acasă. O mare parte din identitatea unui părinte înclinat către control este legată direct de rolul său parental. De aceea, el se simte trădat sau abandonat atunci cînd copilul său devine independent.

Lucrurile devin și mai confuze din cauza faptului că această dominare este adeseori deghizată sub masca grijilor. Fraze de gen “este pentru binele tău, fac asta numai pentru tine sau numai pentru că te iubesc atât de mult” se traduc de fapt prin același lucru “fac asta numai pentru că mă tem să nu te pierd, prefer să știu că te simți mizerabil, dar să rămâi aproape de mine”.

Controlul direct nu are nimic sofisticat. El este deschis și tangibil, de ex: “Fă ce îți spun sau nu o să îți mai trimit bani; dacă te împotrivești dorințelor mele o să fac un atac de cord”. Astfel de mesaje nu au nimic subtil. Contolul direct implică de regulă intimidarea și este adeseori umilitor. Sentimentele și nevoile personale ale copilului trebuie să fie subordonate celor ale părinților săi. Copilul este târât într-o prăpastie fără fund a ultimatumurilor. Opinia lui nu contează niciodată, nevoile și dorințele sale sunt irelevante.

Dezechilibrul puterii intr-o astfel de familie este colosal. Căsnicia unui copil poate părea extrem de amenințătoare pentru niște părinți înclinați către control. Ei o percep pe consoarta acestuia ca pe o competitoare la adresa afecțiunii copilului lor. Acest lucru conduce la lupte oribile de putere între părinți și consoartă, copilul ajuns adult fiind prins la mijloc și nemaiștiind cum să își împartă loialitatea. Unii părinți atacă direct noua relație prin criticile, sarcasmele și predicțiile lor legate de un eșec iminent, alții refuză să accepte partenerul de viață al copilului lor, ignorându-l aeseori complet. Altii îl persecută direct. Nu este deloc neobișnuit ca astfel de tactici să creeze un disconfort atât de mare în noua familie încât să conducă la destrămarea ei.

Banii au fost dintotdeauna principalul limbaj al puterii, și implicit un instrument favorit al părinților controlori. Foarte mulți părinți toxici se folosesc de bani pentru a-și ține copiii dependenți de ei. Foarte multi părinți toxici își controlează copiii adulți tratându-i ca și cum ar fi neajutorați și incapabili, chiar dacă aceștia se descurcă de minune fără ei.

Mai există o formă extrem de puternică de control. Deși este mai subtilă și mai ascunsă decât controlul direct, aceasta este la fel de nocivă: manipularea. Manipulatorii obțin ceea ce își doresc fără măcar să fie nevoiți să ceară lucrul respectiv, riscând astfel respingerea dacă își exprimă deschis dorințele. Foarte puțini oameni au încredere în sine suficient de mare pentru a cere exact ceea ce își doresc. De aceea, ei își dezvoltă modalități indirecte de a cere aceste lucruri. Spre exemplu, noi nu îi cerem soției un pahar de vin, ci o întrebăm dacă există vreo sticlă deschisă, nu le cerem oaspeților să plece ci începem să căscăm. Atunci când se transformă intr-un instrument de control permanent, manipularea poate deveni extrem de distructivă, îndeosebi în relația părinte- copil. Dat fiind că părinții manipulatori se pricep de minune să își ascundă adevăratele motive, copiii lor trăiesc într-o lume a confuziei permanente. Ei știu că au făcut ceva rău, dar nu își dau seama ce.

Unul dintre cele mai comune tipuri de manipulare toxică este cel care îți sare în ajutor. În loc să-i dea drumul să plece copilului ajuns adult, părinții din această categorie creează situații pentru a deveni “necesari” în viața acestuia. Numeroși părinți toxici își compară nefavorabil copiii unii cu ceilalți pentru a-i face să simtă că nu fac suficient pentru a le câștiga afecțiunea. Copiii sunt motivați astfel să facă tot ce doresc părinții lor, pentru a le recâștiga favoarea. Această tehnică de tip “divide și cucerește” este aplicată de regulă copiilor care tind să devină puțin prea independenți, amenințând astfel spus echilibrul de putere din cadrul sistemului familial. Indiferent dacă fac acest lucru conștient sau incoștient, acești părinți manipulează competiția altminteri normală dintre frați, transformând-o într-o rivalitate plină de cruzime care inhibă dezvoltarea unor relații sănătoase între frați. Efectele acestui mecanism pot fi extrem de devastatoare. Pe lângă imaginea de sine negativă la care ajunge copilul țintă, astfel de comparații nelalocul lor creează resentimente și invidie între frați, care ajung astfel să aibă o relație dificilă de-a lungul întregii vieți.