29 mai Puterea negării

Negarea este cel mai primitiv, dar și cel mai puternic mecanism psihologic de autoapărare. Ea se folosește de o realitate fictivă pentru a minimiza sau chiar nega impactul experiențelor de viață dureroase. Adeseori, ea îi face pe oameni să uite ce le-au făcut părinții lor, pentru a nu fi nevoiți să îi coboare de pe piedestalul lor. Ușurarea generată de negare este în cel mai bun caz temporară, iar prețul plătit este ridicat.

Negarea este capacul pus peste oala sub presiune a emoțiilor noastre, cu cât îl lăsăm mai mult timp, cu atât mai mare devine presiunea care se acumulează sub el. Mai devreme sau mai târziu, aceasta va exploda, iar noi vom intra într-o criză emoțională de proporții. Atunci când se întâmplă acest lucru, ne vedem nevoiți să ne confruntăm cu adevărul pe care am încercat cu atâta disperare să îl evităm. Drama este că acum suntem nevoiți să ne confruntăm cu el în condiții de stres extrem. Prin urmare, dacă putem ieși din starea de negare mai devreme, noi putem evita criza, deschizând valva de presiune și lăsând aburul să iasă afară.

Din păcate, negarea noastră nu este singura cu care avem de-a face. Cel mai adesea, părinții noștri au propriul lor sistem al negării. Atunci când încercăm să reconstruim adevărul legat de trecutul nostru, aceștia pot insista că “nu a fost atât de rău”, că “lucrurile nu s-au întâmplat astfel” sau chiar că “nu s-au întâmplat deloc”, mai ales dacă realitatea îi pune într-o lumina nu tocmai favorabilă. Astfel de afirmații ne pot umple de frustrare, întrucât ne împiedică să ne reconstruim istoricul personal, ele ne subminează încrederea în capacitatea noastră de a percepe realitatea, îngreunându-ne mult procesul de reconstruire a prețuirii de sine.

Pentru mulți adulți care au fost crescuți de părinți toxici, negarea reprezintă un proces simplu de vârâre a anumitor evenimente și sentimente sub preșul subconștientului, pretinzând că acestea nu s-au întâmplat niciodată. Uneori preferăm o abordare mai subtila cum ar fi raționalizarea. Atunci când raționalizăm, noi găsim explicații pozitive pentru diferite evenimente dureroase și neconfortabile din viața noastră, de ex: tata nu țipa la mine decât pentru că era exasperat de mama, sau tata ma bătea, dar nu vroia să-mi facă rău, ci doar să mă învețe o lecție…

Astfel de raționalizări au un numitor comun, ele încearcă să transforme inacceptabilul în acceptabil. La prima vedere, ele par să funcționeze, dar există întotdeauna un aspect al ființei care cunoaște adevărul. Moartea nu pune capăt zeificării părinților toxici. Dimpotrivă, de multe ori ea o întărește și mai mult. Oricât de greu ar părea să reunoști răul pe care ți l-a făcut un părinte în viață, acest lucru devine infinit mai dificil atunci când părintele respectiv a murit. Există un tabu extrem de putenic care ne împiedică să îi vorbim de rău pe morți, ca și cum i-am lovi când sunt la pământ. În consecință, moartea conferă o aură de sfințenie chiar și celor mai teribili abuzatori.

Din păcate, în timp ce părintele toxic decedat este protejat de sanctitatea mormântului, copilul care i-a supraviețuit rămâne blocat în trauma sa emoțională. Părinții divinizați impun reguli, judecă și produc foarte multă durere. Atunci când îți divinizezi părinții, fie ei vii sau morți, tu cazi practic de acord cu versiunea lor asupra realității. Îți accepți sentimentele dureroase ca parte integrantă a vieții tale, ba chiar îți găsești argumente logice pentru a-ți dovedi că acestea sunt benefice pentru tine. A sosit timpul să pui capăt acestui proces. Dacă îți vei readuce părinții cu picioarele pe pământ, găsindu-ți curajul de a-i privi cu realism, îți vei recupera puterea personală în relația cu ei.