Separare de mamă

În peștera în care îți este frică să intri se află izvorul a ceea ce cauți.” Joseph Campbell

Limbajul are un aspect particular care reflectă experiența copleșitoare a copiilor care au fost separați de mamele lor. Acest tip de separare este una dintre cele mai marcante și cel mai adesea ignorate traume ale vieții. Când am trăit o ruptură semnificativă în legătura noastră cu mama, cuvintele noastre pot reflecta cu intensitate dorul, anxietatea și frustrarea care rămân nevăzute și nevindecate. Acest tipar începe din pântec și capătă formă încă dinainte ca noi să ne fi născut. În această perioadă, mama este întreaga noastră lume si, îndată după naștere, atingerea ei, privirea ei și mirosul ei sunt primul nostru contact cu viața însași.

Când suntem prea mici pentru a da sens vieții noastre, mama ne reflectă experințele în doze pe care le putem integra și asimila. Într-o lume ideală, când noi plângem, chipul ei se arată preocupat, când râdem, ea strălucește de plăcere, oglindind fiecare expresie a noastră. Când mama noastră este acordată cu noi, ea ne dă un sentiment de siguranță, valoare și apartenență prin trandețea atingerii sale, prin căldura pielii ei, prin constanța atenției ei și chiar prin dulceața zâmbetului ei. Ea ne umple cu toate „lucrurile ei bune” și, ca răspuns, noi ne dezvoltăm un rezervor al „sentimentului de bine” dinăuntrul nostru.

În primii noștri ani de viață, avem nevoie să acumulăm suficiente „lucruri bune” în rezervorul nostru pentru a avea încredere că sentimentul de bine va rămâne inăuntrul nostru chiar și atunci când temporar ne pierdem direcția. Când nu primim decât puține sau nimic din „lucrurile bune” de la mama noastră, ne poate fi greu să avem chiar si un pic de încredere în viață. La multe niveluri, imaginile pe care le avem despre mamă si viață sunt interconectate. Mama ne liniștește și ne oferă lucrurile care ne trebuie ca să supraviețuim când suntem prea mici pentru a ni le procura noi singuri. Când suntem îngrijiți în acest fel, începem să avem încredere în sentimentul că suntem în singuranță și că viața ne va furniza ceea ce ne trebuie. După experiențe repetate de a primi suficient din ceea ce ne trebuie de la mama, învățăm că putem și noi să ne oferim singuri ceea ce ne trebuie. Când conexiunea cu mama noastră curge liber, ni se va părea că starea de sănătate, banii, succesul și iubirea pot să curgă ușor către noi.

Citeste si   Sentimente traumatice moștenite

Când însă legătura cu mama este intreruptă, starea noastră normală poate deveni un nor negru de frică, precaritate și neîncredere. Această ruptură a legăturii este fie permanentă, ca în cazul adopției, fie o ruptură temporară care nu a fost complet reparată. Prăpastia dintre mamă și copil poate deveni un teren fertil pentru multe din chinurile vieții. Când acestă legătură rămâne întreruptă, parcă ne pierdem linia vieții. E ca și cum ne spargem în bucăți și avem nevoie ca mama să ne lipescă la loc. Când ruptura este doar temporară, este important ca mama noastră să rămână stabilă, prezentă și primitoare pe parcursul întoarcerii noastre din separare. Experiența pierderii ei poate fi atât de devastatoare încât putem să fim ezitanți sau rezistenți la reconectarea cu ea. Dacă nu este capabilă să tolereze ezitarea noastră sau dacă interpretează reticența noastră ca pe o respingere, s-ar putea să reacționeze apărându-se, lăsând astfel legătura dintre noi rănită și ruptă. Ar putea să nu înțeleagă niciodată de ce se simte deconectată de noi și să rămână blocată în sentimentele de îndoială de sine, dezamăgire și incertitudine cu privire la capacitatea ei de a ne îngriji sau mai rău, de iritabilitate și furie față de noi. O fisură care nu se vindecă poate zdruncina fundația relațiilor noastre viitoare.

O trăsătură esențială a acestor experințe timpurii este aceea că ele nu sunt accesibile în stocurile noastre de amintiri. În timpul gestației, al primului an de viață și al copilăriei mici creierul nostru nu este echipat pentru a da experințelor noastre o formă de poveste, astfel încât ele să poată deveni amintiri. Fără amintiri, nevoile noastre neîmplinite se pot manifesta inconștient ca impulsuri, pofte și dorințe pe care căutăm să ni le satisfacem prin viitoarea slujbă, viitoarea vacanță, viitorul pahar de vin și chiar viitorul partener. Într-o manieră asemănătoare, frica și anxietatea unei separări timpurii ne pot distorsiona realitatea, făcându-ne să resimțim catastrofal și amenințător situațiile dificile și disconfortabile.

Citeste si   Comportamentele adictive

Îndrăgostirea poate elibera emoții intense pentru că ne transportă în mod natural înapoi în timp la primele experiențe cu mama. Avem tendința de a dezvolta față de partenerul nostru sentimente asemănătoare cu cele pe care le-am simțit față de mamă. Întâlnim pe cineva special și spunem „în sfârșit, am gasit pe cineva care se va îngriji de mine , cineva care va înțelege toate dorințele mele si-mi va da tot ce-mi trebuie”. Dar aceste sentimente sunt doar iluzia unui copil care tânjește să retrăiască aproprierea pe care el a simțit-o sau ar fi vrut să o simtă cu mama sa. Mulți dintre noi, fără să ne dăm seama, ne așteptăm ca partenerul să ne îndeplinească nevoile care nu ne-au putut fi îndeplinite de mama noastră. Această așteptare greșit direcționată este o rețetă pentru eșec și dezamagire.

Dacă partenerul sau partenera începe să se comporte ca un părinte și încearcă să ne îndeplinească nevoile neîmplinite, latura romantică a relației poate zbura pe fereastră. Dacă partenerul nu ne satisface nevoile neîmplinite, ne putem simți trădați sau neglijați. O separare timpurie de mama ne poate submina stabilitatea în relații. Inconștient, ne-am putea teme că aproprierea noastră va dispărea sau ne va fi smulsă. Ca reacție, fie ne agățăm de partener, așa cum poate ne-am agățat de mama, fie îl indepărtăm pe partenerul nostru de teamă că oricum ne vom pierde intimitatea. Adesea manifestăm ambele comportamente în aceeași relație, iar partenerul nostru se poate simți ca și cum ar fi blocat intr-un montagne russe emoțional care nu se mai oprește.



Share