18 iun. Trauma identității

Cine există, deși, din punctul de vedere al celui care l-a creat, el n-ar trebui de fapt să existe, ajunge într-o contradicție fundamentală. El trebuie să-și afirme existența împotriva propriilor părinți. Trebuie să-și impună viața împotriva refuzului mamei sale și/sau a tatălui său. Cum reușește un copil acest lucru? Cum izbutește să trăiască mai departe chiar după tentativele de avort și să supraviețuiască în pântecele mamei în ciuda unor puternice sentimente de respingere? Potrivit observațiilor mele în procesele de terapie, acest lucru funcționează doar pentru că este abandonată raportarea emoțională la sine, la propria voință, la propriile nevoi, iar odată cu acestea, chiar și la corpul propriu. Are loc un clivaj timpuriu, în care sunt izolate frica de moarte și durerea de a fi respins, iar eul propriu, cel sănătos, trece într-o stare de încremenire. Propia voință de a trăi, cea sănătoasă, paralizează deja foarte devreme și trebuie înlocuită cu o voință de fier de a supraviețui.

Această voință de a supraviețui constă în a trece cât mai neobservat, în a exprima cât mai puțin din propria vivacitate și în a se comporta astfel încât mama să nici nu bage de seamă că este prezent. Chiar nenăscut fiind, copilul învată cum trebuie să se adapteze în pântecul mamei, ca ea să-l perceapă cât mai puțin. Propria bataie a inimii este percepută deja ca o amenințare de către nenăscut, fiincă atrage atenția asupra lui. În fond, pentru copil este vorba despre a trece cât mai neobservat înainte de naștere, de a se ascunde în uter și de a deveni invizibil sub mantia psihicului matern în timpul inevitabilei lui creșteri: Eu(copil) sunt Tu(mama).

Acest proces de renunțare la sine și de autoapărare trebuie continuat și după naștere, pentru ai da mamei cât mai puține prilejuri să mă respingă. Fiincă nu trebuie să fiu prezent, eu, cu voința mea de a supraviețui, vreau ceea ce mama vrea de la mine. În urma respingerii de către mama sa, în urma evaluărilor negative și critice din partea ei, copilul primește o identitate aparentă, deoarece, acum, el se simte un nimic. Dezbrăcat de sinele său, copilul nedorit și neiubit își caută scăparea în relația cu mama și, odată cu ea, cu agresorul traumatizant. Din formula de relație ‘noi=eu și mama mea’ se extrage eul propriu și mai rămâne doar ‘noi=mama mea’. Așa ia naștere paradoxul că partea proprie, constructivă, este percepută ca fiind străină, iar partea străină, distructivă (=cea maternă), ca fiind proprie.

Partea proprie trebuie chiar combătută. Fiecare copil poartă în sine o afirmare principală a vieții și a lui însuși, după ce ovulul s-a unit cu spermatozoidul. Apoi, dacă simte că este respins de mamă, copilul își consumă energia vitală ca să ocolească negarea lui de către mamă și s-o lingușească astfel încât lui însuși nu îi mai este clar; care cine este? Cine spune ‘da’ și cine spune ‘nu’? Nu-ul mamei devine punctul de referință al propriei vieți. Copilului îi va veni extrem de greu în viață să crească, depășind această situație.

Din această traumă originară, provocată de faptul că propriei voințe de a trăi i se opune o negare principală din exterior, se pot dezvolta, printre altele, așa- numitele boli autoimune, cum este cancerul. Tot așa, la un om care nu este dorit este prezentă permanent ideea suicidară, potrivit căreia cel mai bine ar fi să moară. Aceasta poate să se accentueze și se va amplifica dacă în biografia lui se adaugă alte traume. Pe urmă, când strategiile de supraviețuire în condiții de traumă refuză să mai funcționeze, crește riscul sinuciderii. Suicidalitatea se poate exprima și prin acțiuni care pun în pericol viața sau poate fi o sinucidere în rate, ca în cazul consumului de droguri si alcool. Ca toate procesele de atașament anterioare, aceste fenomene se produc inconștient. De aceea oamenii care suferă de o traumă a identității caută și în toate relațiile ulterioare relația cu mama lor și totodată ceea ce au abandonat în relația cu ei înșiși, energia vitală, plăcerea vieții și voința de a trăi. Ei au sentimentul că nu sunt capabili să trăiască singuri. Relația cu o altă persoană devine pentru ei un înlocuitor al eului și o necesitate de supraviețuire. Acesta înseamnă și că trebuie să existe mereu o relație. A fi singur și fără o relație este perceput ca un fapt absurd, care amenință viața.

Nimic nu este de la sine înțeles pentru cel care este nevoit să sufere o traumă a identității. Respirația, bătăile inimii, temperatura corpului, senzația fizică, contactul fizic, mâncarea, excreția, deplasarea, propriile nevoi, toate sunt puse sub semnul întrebării fiincă omul respectiv se pune singur sub semnul întrebării și crede că poate fi prezent doar atunci când se transpune în alții și devine util pentru nevoile lor. Faptul de a nu fi dorit de părinți în copilărie este fundamental pentru orice traumă a identității. Se poate întâmpla și ca sexul copilului să nu le convină părinților. În cazul părinților traumatizați, dorința de a avea copii este în mod frecvent și o strategie de supraviețuire în condițiile de traumă. Ei doresc ca astfel să-și umple golul sufletesc și singurătatea. Vor să se comporte normal. Vor să fie părinți mai buni decât proprii părinți. Vor să compenseze absența propriei identității cu rolul de mamă sau de tată. În toate aceste cazuri, atenția nu se va centra pe acel copil. Căci el trebuie să îndeplinescă de la bun început funcția de sprijin pentru mamă/sau tată în strategia de supraviețuire în condiții de traumă. Chiar și faptul că o mamă este ambivalentă și că ar dori fie să aibă un copil, fie nu, înseamnă pentru acel copil să trăiască de parcă ar avea deasupra capului o sabie a lui Damocles, ea poate cădea oricând. Spaima că propria mamă ar putea să coboare degetul mare este prezentă permanent. De aceea am observat că mulți clienți preferă să se agațe de ideea că o parte a mamei lor i-ar fi dorit totuși decât să simtă propriul adevăr de a nu fi fost doriți. În acest fel le este imposibil să recunoască agresivitatea mamei lor în ceea ce-i privește. Astfel, copilului i se aruncă în spate responsabilitatea de a descoperi totuși dragostea ascunsă a mamei sale pentru el. Astfel, terapiile frustrante pot dura ani în șir. (Franz Ruppert)